Numărul este două sute treizeci și trei.
Cabinetul Mureșan merge spre un eșec previzibil în Parlament, fără cele 233 de voturi necesare, pe fondul unui scandal diplomatic izbucnit la Atena. Dincolo de zgomotul acuzațiilor de trădare, respingerea guvernului nu va aduce anticipate, ci doar o nouă nominalizare de premier și o altă rearanjare a puterii.
Numărul este două sute treizeci și trei. Nu poate fi negociat, nu are nuanțe și nu cunoaște mila.
Dacă ai două sute treizeci și trei de oameni de partea ta, ești prim-ministru. Dacă ai două sute treizeci și două, ești doar un om într-un costum scump care a pierdut o dimineață în traficul de pe bulevardul Magheru pentru a ajunge, absolut degeaba, într-o clădire prea mare.
Siegfried Mureșan s-a trezit devreme. Are o sută șaptezeci de voturi certe, aliniate și tăcute, închise în seifurile partidelor care îl susțin. Restul sunt doar himere. Sunt promisiuni șoptite pe coridoare lungi, ezitări și calcule făcute în grabă pe colțuri de masă. Ieri, în sălile comisiilor parlamentare, a fost zgomot. S-au tăiat microfoane, oamenii au strigat unii la alții din spatele unor pahare cu apă minerală. Jumătate dintre miniștrii lui au plecat acasă cu un aviz favorabil, jumătate cu un aviz negativ. Dar toți știu, deși nimeni nu o spune cu voce tare, că aceste hârtii nu înseamnă nimic. Sunt doar maculatură administrativă pe care femeile de serviciu o vor aduna, obosite, după ce aleșii vor pleca la prânz. Un ritual golit de sens, jucat cu fețe nefiresc de grave.
În timp ce Mureșan își numără voturile pe care nu le are, președintele țării și-a făcut bagajele. A ieșit pentru scurt timp în fața microfoanelor, a spus că alegerile anticipate nu sunt o soluție și că e nevoie urgentă de stabilitate. Apoi s-a urcat în avion și a plecat. Zboară spre Praga. La noapte va cina la un castel, împreună cu președintele ceh. Este, până la urmă, mult mai ușor să privești o criză politică de la zece mii de metri altitudine. Acolo aerul este curat, deciziile par abstracte, iar stabilitatea financiară a României sună cu totul altfel când e discutată la un dineu oficial, între două feluri de mâncare aleasă.
Jos, pe pământ, matematica își urmează regulile reci. Grupul minorităților naționale a refuzat inițial să audă de acest guvern, deranjat de o promisiune din program: reducerea numărului de parlamentari la trei sute. Părea un impas. Apoi, cineva le-a explicat o ecuație simplă. Dacă sala se golește de oameni, dar grupul lor își păstrează exact același număr de scaune, greutatea lor în Parlament crește. Devenind mai puțini, devin dintr-odată mai puternici. Așa se scrie istoria în zilele noastre. Marile convingeri politice nu se nasc din principii, ci dintr-o revelație aritmetică într-o dimineață oarecare de miercuri.
Pe margine așteaptă neafiliații. Douăzeci și trei de oameni singuri, uitându-se la telefoane, așteptând să vadă încotro se înclină podeaua.
Iar în afara zidurilor groase, lumea reală refuză să se oprească în loc. Pe ecranele din sălile de plen, știrile se succed implacabil, ignorând drama votului. Cercetătorii au descoperit undeva două păsări care fac un zgomot la fel de asurzitor ca un picamer. Un fost profesor își amintește că pe vremuri, la poarta școlii, i se verificau pantalonii, vesta și cravata; dacă lipsea ceva, era trimis acasă. Altcineva a fost dus la arest, cu cătușele tăind carnea încheieturilor. Viața e doar un zgomot de fond peste care se suprapune liniștea unei numărători.
Când va veni seara, lumina va scădea peste București. La Praga se va servi, probabil, desertul. La Parlament, cineva va urca la tribună pentru a citi niște cifre. Puterea nu are nimic grandios în ea, nicio magie. Nu există trâmbițe. Este doar o sumă de palme ridicate sau de cartele introduse mecanic într-o fantă de plastic. Dacă nu se strâng două sute treizeci și trei, mașinile vor porni din nou prin trafic, iar mâine dimineață, altcineva își va înnoda cravata în fața oglinzii, sperând cu naivitate că el va ști să adune mai bine.