Plecarea lui Ilie Bolojan de la conducerea Guvernului
Ilie Bolojan își încheie mandatul de premier lăsând o economie salvată de la colaps, dar marcată de falii structurale adânci. Bilanțul său reflectă o guvernare austeră, lipsită de populism și minciună. În fața noului cabinet, el lasă un avertisment sever: refuzul reformelor va arunca din nou țara în haos.
Există în viața națiunilor clipe de o claritate aridă, momente în care eșafodajul iluziilor colective se prăbușește, lăsând la vedere doar scheletul rece al realității. Luni seară, în penumbra de toamnă a Palatului Victoria, Ilie Bolojan a pășit la pupitrul deciziei pentru ultima oară în calitatea sa de prim-ministru interimar. Nu a fost o ieșire din scenă marcată de triumfalismul găunos al politicienilor de carieră, ci o dare de seamă tăioasă, rostită cu stoicismul unui om care a purtat pe umeri greutatea unei țări aflate pe marginea prăpastiei. După șaisprezece luni de mandat, o perioadă de o densitate istorică sufocantă, marcată de o agonie internă și de convulsiile unui război la graniță, Bolojan a așezat în fața națiunii oglinda unei guvernări pe care el însuși a definit-o prin refuzul minciunii.
Când a preluat frâiele puterii, într-un iunie uitat parcă de rațiune, România era o entitate asediată de propriile greșeli. O țară „cu spatele la zid”, cum singur a mărturisit, paralizată de un deficit record și, mai tragic, de un deficit cronic de încredere. Comisia Europeană și piețele financiare, acești judecători neînduplecați ai modernității, nu mai acceptau promisiuni goale, ci cereau ofranda unor măsuri imediate, dureroase, inevitabile. Într-un peisaj politic în care responsabilitatea devenise o marfă rară și nimeni nu se înghesuia să preia comanda unui vapor în derivă, Bolojan a ales să înceapă o operă de redresare. Costurile au fost pe măsura deceniilor de inerție. A fost o reformă ordonată, menită să prevină o criză care ar fi sfâșiat carnea fiecărei familii românești.
A guverna fără populism, a privi cetățeanul în ochi și a-i spune că nu mai poate consuma pe datorie este, în democrațiile fragile, un act de suicid politic. Bolojan și l-a asumat. A tăiat consumul alimentat din împrumuturi toxice, reușind astfel să treacă țara de furcile caudine ale agențiilor de rating. A resuscitat un Plan Național de Redresare și Reziliență (PNRR) aflat în pragul eșecului, o resursă vitală care ar fi fost absorbită integral dacă nu s-ar fi lovit de rezistența partenerilor de coaliție în privința legii salarizării. A dus o luptă solitară pentru reformarea pensiilor magistraților, o premieră a curajului într-un stat în care cei care împart dreptatea își asiguraseră o imunitate financiară absolută. Prețul acestei îndrăzneli se plătește și astăzi, sub forma unor atacuri nedrepte, pe care premierul le-a îndurat în tăcere, știind că zgomotul conflictului ar fi pus în pericol fragila credibilitate externă a țării.
Dar moștenirea pe care o lasă viitorului cabinet condus de Luca Niculescu nu este o pânză imaculată, ci un tablou complex, brăzdat de cicatrici pe care Bolojan le-a numit, cu luciditate clinică, „probleme structurale”. Sunt cinci plăgi deschise pe corpul statului român, pe care niciun guvern nu le va putea ignora fără a risca gangrena.
Prima rană este cea a justiției îndreptate împotriva propriului stat. Sentințe învestite cu titlu executoriu obligă bugetul public la plata a peste 5 miliarde de lei către magistrați, rodul unor mii de procese facilitate de o legislație permisivă. Este o hemoragie financiară pe care niciun guvern nu o va putea stăvili peste noapte, o anomalie considerată de Bolojan ca fiind profund imorală în raport cu starea reală a societății.
A doua falie se cască în domeniul energiei. Moștenind scheme de compensare din 2021, guvernul se vede nevoit să achite facturi încă neverificate. Din cele 3,7 miliarde de lei alocate, o parte s-a plătit, dar datoriile fantomatice ale trecutului vor continua să bântuie bugetele viitoare. Deși s-au făcut pași vitali pentru deblocarea investițiilor în stocare și centrale pe gaz, inerția anilor pierduți încă apasă greu asupra competitivității românești.
A treia problemă este ecuația imposibilă a sănătății. Un sistem în care 6,5 milioane de contributori susțineau 16,5 milioane de beneficiari era condamnat la asfixie. Prin măsuri aspre, numărul plătitorilor a crescut la 10,5 milioane, aducând o fărâmă de echilibru. Însă, fără un management spitalicesc performant, influențele salariale se vor pierde în neantul ineficienței, iar sănătatea va rămâne un domeniu al suferinței și al subfinanțării cronice.
A patra criză structurală ține de himera investițiilor supracontractate. Iluzia progresului pe hârtie a generat un grad de contractare de peste 300% la transporturi. Există contracte semnate de 30 de miliarde de euro, în condițiile unui buget anual de 6 miliarde. Această aberație matematică, dacă nu va fi prioritizată și controlată, va duce la șantiere părăsite, facturi neplătite și o prăbușire a sectorului de construcții. Deși restanțele programului Anghel Saligny pot fi gestionate prin rectificări bugetare, datoria fundamentală a prudenței rămâne.
În fine, a cincea maladie este letargia companiilor de stat, leviathani precum CFR sau Metrorex, nereformați de ani de zile, care cerșesc anual subvenții suplimentare pentru a-și acoperi lipsa de performanță. Fără o schimbare a indicatorilor de management, aceste active vitale vor continua să devoreze resursele cetățenilor.
Ilie Bolojan nu s-a pretins infailibil. A recunoscut, cu modestia aspră a omului de acțiune, că poate unele lucruri i-au scăpat, că ar fi putut face mai mult. Dar a stat neclintit în fața tirului de întrebări al presei, un cor de voci care i-au cerut socoteală pentru concedieri, pentru criza sistemului judiciar sau pentru austeritate. Când i s-a reproșat cheltuirea a 6.000 de euro pe o vedetă la un festival din Oradea, a apărat principiul sacrosanct al autonomiei locale, amintind că fiecare administrație răspunde în fața propriilor cetățeni pentru bugetul său. A respins acuzațiile de eșec politic, afirmând că a demonstrat imposibilul: România poate fi guvernată limitând risipa, stabilind reguli corecte și spunând adevărul, fără a crea așteptări deșarte.
Relația cu Partidul Social Democrat, o alianță născută din necesitate, s-a prăbușit exact în momentul în care tăișul reformei a atins osul privilegiilor. Când guvernul a trecut de la colectarea veniturilor la reducerea cheltuielilor și la eliminarea hotărârilor cu dedicație, vechiul sistem, simțindu-se amenințat, a reacționat demitând executivul. Cele cinci luni de provizorat care au urmat nu au fost în interesul României, a subliniat premierul, ci doar o prelungire agonizantă a unei crize politice. PNL, a anunțat el, va merge în opoziție, iar decapitarea administrativă a început deja: secretarii de stat, prefecții și consilierii partidului – printre care Cristina Pocora și directorul IICCMER, Daniel Șandru – își vor elibera birourile. Ioana Ene Dogioiu, purtătorul de cuvânt care l-a secondat în acest mandat furtunos, și-a depus la rândul ei cererea de revocare, refuzând politizarea funcției sale și anunțând că nu va intra în viața de partid.
Întrebat despre iluzia măsurilor populiste – creșterile de pensii cu 7,3%, majorările salariale sau subvențiile pentru carburanți – Bolojan a rămas inflexibil. El nu este un populist. A amintit cum criticii de ieri ai creșterii TVA-ului au uitat astăzi să propună scăderea ei în noul program de guvernare. Avertismentul său a rezonat ca un oracol implacabil: generarea unor promisiuni fără acoperire este un act de iresponsabilitate. Dacă noul guvern condus de Luca Niculescu – cu care a semnat un pact de non-agresiune până în martie 2026, un armistițiu fragil menit să permită trecerea bugetului – va reveni la vechile obiceiuri nesănătoase, deraierea României va fi doar o chestiune de timp. O indexare a veniturilor după doi ani de îngheț trebuie făcută organic, printr-o lege a salarizării unitare care să elimine nedreptățile, nu prin pomeni electorale care agravează deficitele.
În spatele cifrelor și al declarațiilor tăioase, a ieșit la iveală și o componentă profund umană, de un dramatism tăcut. De la întâlnirile cu Nicușor Dan, despre care a recunoscut că au rămas într-un cadru strict instituțional, până la iritarea provocată de insinuările privind presupuse colaborări neortodoxe cu figuri precum Bogos. A ascultat reproșul unui jurnalist frustrat de lipsa de acces în Palatul Victoria, acceptându-i nemulțumirea cu o detașare amară, conștient că puterea izolează, dar și protejează actul decizional de emoțiile efemere ale momentului. Însuși faptul că va părăsi Vila din Primăverii conform legii a fost menționat nu ca o pierdere, ci ca o normalitate a circuitului democratic.
La final, întrebat cum va rămâne în istorie un premier din nordul țării care a guvernat într-o perpetuă stare de interimat, Ilie Bolojan a oferit un răspuns lipsit de grandilocvență. Istoria reține mandatele lungi, construcțiile așezate în timp. Dar într-o țară care a măcinat zece prim-miniștri în zece ani, a rămâne curat, a nu ceda tentației de a amaneta viitorul pentru liniștea prezentului, devine în sine o formă de eroism. El pleacă purtând convingerea interioară a datoriei împlinite, lăsând în urmă o țară așezată pe o traiectorie corectă, dar ale cărei hățuri sunt acum predate unui viitor incert. Rămâne de văzut dacă societatea și noua clasă conducătoare vor alege să privească spre lumina dură a realității sau se vor scufunda, din nou, în confortul întunecat al populismului.