Criza politică continuă

Puterea, în arhitectura fragilă a politicii românești, a fost întotdeauna un veșmânt de împrumut. Când ceasurile amiezii au bătut peste Palatul Victoria, acest veșmânt a căzut, lăsând la vedere scheletul unui guvern paralizat. Demisia în bloc a vicepremierului Marian Neacșu și a celor șase miniștri social-democrați nu surprinde prin brutalitatea sa, ci prin precizia sa chirurgicală. Nu am asistat la o revoltă zgomotoasă, ci la o retragere calculată, la o dezertare instituțională care transformă un cabinet funcțional într-o fantomă administrativă.

A privi acest exod doar prin grila unui calcul aritmetic parlamentar înseamnă a ignora tragedia recurentă a statului român: incapacitatea cronică de a construi o continuitate dincolo de propriile orgolii de partid.

I. Exodul tăcut și aritmetica umbrelor

Plecarea social-democraților s-a produs cu o răceală birocratică. Fără a se prezenta la ședința de guvern de la ora 11, miniștrii – de la Alexandru Rogobete la Sănătate, până la Florin-Ionuț Barbu la Agricultură – și-au lăsat în urmă doar secretarii de stat, un fel de umbre delegate să asiste la propriul lor parastas politic.

Comunicatul PSD, livrat ca o sentință inatacabilă, a invocat pierderea „legitimității democratice”. Formațiunea a decretat că menținerea unui guvern nefuncțional este „o abordare profund iresponsabilă”, o retorică familiară, șlefuită în decenii de jocuri de culise. Astfel, prin retragerea sprijinului, PSD nu a făcut decât să extragă oxigenul dintr-o cameră și așa rarefiată, lăsând în urmă promisiunea vagă, aproape cinică, a unui sprijin viitor pentru un nou guvern „pro-european”. Este paradoxul clasic al puterii de la București: a dărâma clădirea pentru a te oferi, a doua zi, drept arhitect salvator.

II. Stoicismul și peticirea vidului

În fața acestui abandon, reacția premierului Ilie Bolojan a fost una de o reverență aproape clinică, specifică omului care refuză să participe emoțional la propria execuție publică. „Le mulțumesc pentru colaborarea din ultimele 10 luni”, a declarat el, o formulă stoică ce ascunde sub ea zgomotul asurzitor al trădării politice. Într-un efort disperat de a ține pe linia de plutire un vas cu carena sfâșiată, premierul a recurs la singura soluție pe care i-o permite Constituția: peticirea vidului.

Prin numirea unor interimari din rândurile celor rămași – Dragoș Pîslaru la Muncă, Cseke Attila la Sănătate, Cătălin Predoiu la Justiție, Tánczos Barna la Agricultură, Radu Miruță la Transporturi și Oana Gheorghiu în poziția de vicepremier – Bolojan însuși preluând frâiele Energiei, se creează iluzia mișcării. Premierul a cerut ca predarea ștafetei să se facă fără sincope, cerând competență acolo unde, de fapt, domnește calculul meschin. Însă un minister condus în paralel, în regim de avarie, nu mai este un instrument al reformei, ci doar un administrator al declinului.

III. Clepsidra celor 45 de zile

România intră acum într-un purgatoriu constituțional precis delimitat: 45 de zile de interimat. Este o perioadă în care guvernul nu mai guvernează, ci doar supraviețuiește, un timp suspendat în care legile mari sunt înghețate, iar statul funcționează exclusiv din inerție.

În acest interval, spectrul unei moțiuni de cenzură nu este o probabilitate, ci o certitudine care așteaptă doar să fie formalizată. AUR, mereu la pândă pe marginea fracturilor sistemului, a anunțat deja că va vota orice inițiativă de demitere. Ne aflăm, așadar, în fața unei cronici a unei morți anunțate.

Criza politică de la București continuă nu pentru că actorii nu știu să o rezolve, ci pentru că, în adâncul structurii noastre partinice, criza a devenit starea naturală de agregare a puterii. În timp ce decidenții își împart ministere iluzorii și negociază viitoare coaliții, țara privește, încă o dată, spectacolul unui stat care se devorează pe sine, lăsând în urmă doar praful unor promisiuni niciodată împlinite.